În căutarea lui Dumnezeu și a Guinness: O biografie a berii care a schimbat lumea

În căutarea lui Dumnezeu și a Guinness: O biografie a berii care a schimbat lumea/ The Search for God and Guinness: A Biography of the Beer that Changed the World de Stephen Mansfield este o strașnică poveste de spus la un țap de bere cu prietenii... Iar pentru cei care nu se dau în vânt după bere, este o filă generoasă din istoria „Insulei de Smarald” care începe în Irlanda anilor 1700 și se sfârșește în 1997, odată cu spectaculoasa fuziune dintre Guinness și Grand Metropolitan, când ia naștere Diageo, cea mai mare companie de băuturi alcoolice din lume.

„În căutarea lui Dumnezeu și a Guinness” este o poveste captivantă, care vă va stârni o poftă de nestăpânit de bere, și vă va face să înțelegeți că berea nu a fost doar un „fir narativ tăcut” la marginea istoriei oficiale, ci o forță motrice care a dictat nașterea și evoluția civilizațiilor. Asta pentru că, Stephen Mansfield integrează povestea berii Guinness, în povestea mai amplă a berii în general și a locului pe care îl ocupă ea în evoluția omenirii. 

Istoria berii începe în preistorie, când este descoperită probabil accidental, și evoluează până în punctul în care devine o băutură esențială, cu rol religios, social și economic, influențând profund civilizațiile de-a lungul timpului. 
 

În acest context, povestea Guinness nu va mai fi percepută ca o simplă saga, ci ca un simbol al continuității unei tradiții, al inovației și al modului în care o marcă poate reflecta și modela identitatea culturală a unei epoci.

Arthur Guinness – fondatorul celebrului brand de bere – nu a fost doar un afacerist remarcabil pentru epoca în care a trăit, ci și un adevărat vizionar. El nu s-a limitat la construirea unei afaceri de succes, ci a pus bazele unui sistem de beneficii pentru angajați, cu adevărat revoluționar pentru acele vremuri, care întruchipa perfect filosofia Guinness, sintetizată mai târziu de Edward Cecil Guinness: „Nu poți câștiga bani de la oameni dacă nu ești dispus ca și ei să câștige bani de la tine”.

Mai mult decât atât, dincolo de salariu, bonusuri, servicii medicale, vacanțe și mijloace de divertisment, compania părea să le ofere angajaților o adevărată comunitate. Astfel, nu e de mirare că unele dintre aceste beneficii depășesc și astăzi așteptările unui angajat obișnuit.

Stephen Mansfield este un autor de bestsellere The New York Times și un speaker apreciat, care conduce o companie specializată în formarea vorbitorilor în public, cu sediul în Washington, DC.

A devenit cunoscut la nivel internațional datorită cărții sale „The Faith of George W. Bush”, un bestseller și o sursă de inspirație pentru filmul premiat „W.” al lui Oliver Stone. Mansfield a publicat ulterior studii apreciate despre soldații americani din zonele de război, dar și despre Barack Obama, Abraham Lincoln, Papa Benedict al XVI-lea, Winston Churchill, Iisus Hristos, Oprah Winfrey, dar și despre kurzi și bărbații moderni, volumele sale ajungând în mod repetat în topul bestsellerelor publicației The New York Times.

Pornind de la legenda urbană conform căreia ideea de a face bere i-ar fi fost inspirată lui Arthur Guinness de Dumnezeu pentru a-i salva pe irlandezi de nebunia indusă de băuturile tari pe care le consumau înainte de bere, autorul arată că legenda simplifică și distorsionează o realitate mult mai profundă: 

Arthur Guinness a fost un om credincios, care și-a folosit averea pentru a face bine și a influența pozitiv societatea. 

În paralel cu istoria familiei Guinness pe care o prezintă ca un model de generozitate, grijă față de oameni și responsabilitate socială, autorul explorează rolul berii în viața oamenilor, nu ca simplu produs de consum, ci ca element de comuniune și bucurie.

Și pentru a ne spori și mai mult setea de lectură, autorul ne prezintă, înainte de a derula povestea propriu zisă, o serie de curiozități de-a dreptul spectaculoase despre brandul Guinness. Nu vă dezvălui mai mult, pentru a vă lăsa vouă deplină plăcerea descoperirii.

Cartea este structurată în 6 capitole. Iată despre ce este vorba pe scurt în fiecare dintre ele:

1.    Înainte să existe Guinness

Fiind de părere că pentru a înțelege succesul unei legende precum Guinness, trebuie să înțelegem mai întâi „lumea de dinainte” de Guinness – o lume în care berea nu era doar un răsfăț, ci o necesitate vitală, autorul ne prezintă o scurtă istorie a berii din care reiese că aceasta a fost, timp de secole, sinonimă cu sănătatea, nutriția și puritatea. Aflăm așadar cum a apărut berea, cum se fabrica, dar și o serie de mituri care vorbesc despre cât de strâns se întrepătrund povestea oamenilor și povestea berii de-a lungul timpului.

Povestea pelerinilor (1621)

Considerând că manualele de istorie omit adesea un amănunt important legat de povestea pelerinilor englezi de pe nava Mayflower care au debarcat în iarna anului 1621 la Plymouth în Lumea Nouă, Stephen Mansfield precizează că debarcarea lor nu s-a făcut doar din motive religioase, ci și dintr-o criză logistică severă – rămăseseră fără bere.

Berea, un simbol al legăturilor dintre culturi

Prima întrebare pe care le-a adresat-o Samoset, primul nativ american care i-a abordat pe Pelerini în Lumea Nouă, și care, spre surprinderea acestora, le vorbea și limba, a fost dacă au bere. Observăm astfel că încă de pe atunci, berea era un punct de legătură între lumi diferite, un element de confort și un motor al civilizației.

Prioritățile unei lumi noi

Pentru a înțelege cât de importantă era berea pentru această comunitate, aflăm că una dintre primele clădiri ridicate de Pelerini în Lumea Nouă a fost o berărie. Un deceniu mai târziu, când Puritanii au pornit spre Boston, nava Arbella transporta nu mai puțin de 42.000 de litri de bere, tocmai pentru a evita greșelile predecesorilor lor. Explicația este simplă: apa din orașe era adesea contaminată, iar oamenii, chiar dacă nu înțelegeau de ce, știau că berea era o alternativă sigură la apa care-i îmbolnăvea.

Berea - motorul care a determinat nașterea primelor civilizații antice:

„Ipoteza Berii” în locul „Ipotezei Pâinii”

Autorul ne familiarizează cu teoria profesorului Solomon Katz, conform căreia dorința de a produce bere (descoperită accidental prin fermentarea orzului ud) a fost motivul real pentru care oamenii au renunțat la sălbăticie și au început să își construiască marile orașe-stat antice. Mai mult decât atât, se sugerează că agricultura și, implicit, civilizația au apărut pentru a asigura o sursă constantă de bere, nu doar de hrană.

Berea ca element de umanizare și civilizare

În Epopeea lui Ghilgameș, sălbaticul Enkidu devine „om” și se civilizează abia după ce învață să mănânce pâine și să bea bere, berea fiind prezentată astfel ca un simbol al ordinii sociale și al distincției dintre animalic și uman. A bea bere însemna însuși faptul de „a fi civilizat”. 

Sacralitatea și dimensiunea religioasă

În Sumer, Babilon și Egipt, berea era considerată un dar divin, fiind preparată în temple de către preoți sau zeități (Ninkasi, Osiris, Isis). Vedem astfel că berea nu are nicio legătură cu viciul, ci, din contră, ea este percepută ca o „conlucrare sacră” cu misterele creației.

Rolul medicinal și de supraviețuire al berii

Egiptenii au fost primii care au documentat beneficiile berii pentru sănătate (Papirusul Ebers), folosind-o ca bază pentru sute de remedii. De asemenea, era considerată esențială pentru viața de apoi, fiind menționată încă din anul 3000 î.Hr. în Cartea Morților. Acest lucru explică de ce arheologii descoperă aproape întotdeauna vase de bere în mormintele faraonilor egipteni.

Berea – un element important al vieții religioase, sociale și economice în Europa medievală.

Berea a însoțit răspândirea creștinismului și a avut un rol important în viața religioasă medievală. De exemplu, Sfântul Patrick a folosit berea pentru a-i apropia pe irlandezi de credință, iar numeroși sfinți, precum Sfântul Arnold, au  fost asociați cu ea prin legende și miracole. Astfel, berea era văzută nu doar ca o băutură, ci ca un element integrat în cultura și spiritualitatea creștină.

Sub domnia lui Carol cel Mare, producția de bere a fost încurajată și îmbunătățită, iar Biserica a ajuns un actor principal în fabricarea și distribuția ei.

Și ca să vă faceți o idee și mai clară despre cât de importantă era berea pentru Biserică în perioada medievală, iată ce consemnează autorul:

„Papa Grigore descrie cum, în perioada medievală, unii copii erau botezați cu bere, nu cu apă sfințită. Probabil pentru că berea era mai curată decât apa, iar pentru preotul care boteza era și o resursă mai convenabilă. Cu toate acestea, referința aceasta a devenit un simbol al măsurii în care biserica acelei epoci era, aproape la propriu, cufundată în bere.”

În timp, producția s-a extins și în afara mănăstirilor, în gospodării și taverne, ducând la apariția berăriilor comerciale. 

După epidemia de Ciumă Neagră (1347), scăderea populației a dus la creșterea bogăției și a comerțului, favorizând dezvoltarea tavernelor și berăriilor în Europa. Numărul mare de berării a dus la scăderea calității în favoarea producerii unor cantități cât mai mari de bere, ceea ce a impus necesitatea unor reglementări, precum legea germană a purității (Reinheitsgebot), care a redat treptat calitatea berii.

Berea și Reforma

Se pare că berea a avut un rol important în viața și gândirea lui Martin Luther. El o considera un dar al lui Dumnezeu, util atât pentru sănătate, cât și pentru viața socială, promovând consumul moderat și respingând extremele.  Tavernele erau pentru el locuri de observație și dialog, unde înțelegea societatea pe care voia să o reformeze.

De asemenea, Jean Calvin susținea ideea că darurile lui Dumnezeu, inclusiv băutura, pot fi folosite cu bucurie, dacă nu se ajunge la abuz. 

Astfel, Reforma a promovat o viziune echilibrată: beția este condamnată, dar consumul moderat de alcool este acceptat și valorizat, întrucât alcoolul era considerat un dar al lui Dumnezeu care trebuia consumat cu moderație. Această viziune a influențat pozitiv consumul și producția de alcool, oferindu-i un rol social și chiar moral în viața oamenilor.

Observăm așadar, care au fost cei trei piloni care au pregătit „scena” pentru apariția imperiului Guinness:

•    Legitimitatea istorică și religioasă: Recunoașterea producerii berii ca o profesie nobilă, respectată și strâns legată de credința creștină timp de 1 700 de ani.

•    Rolul social și medical: Importanța berii ca alternativă sănătoasă la băuturile spirtoase tari și ca sursă esențială de nutrienți (vitaminele B) într-o epocă cu diete deficitare.

•    Etica antreprenorială: Contextul anilor 1700, care încuraja oamenii de afaceri să îmbine succesul financiar cu responsabilitatea socială („binele omenirii”).

2.    Ascensiunea lui Arthur

Autorul, care s-a deplasat la Dublin pentru a studia Arhivele Guinness de la St. James's Gate (n.r.: fabrica de bere pe care a deținut-o Arthur Guinness)  și a se documenta asiduu în legătură cu moștenirea lăsată de Arthur Guinness, observă că aceasta este vizibilă în întregul oraș Dublin, Guinness și familia sa lăsând în urmă nu doar clădiri, parcuri și biserici, ci mai ales un impact pozitiv și de durată asupra oamenilor și asupra orașului. 

Încercând să deslușească originile incerte ale familiei lui Arthur Guinness, aflăm că există mai multe legende despre strămoșii săi, dar puține dovezi sigure. Cert este că tatăl său, Richard Guinness, a lucrat ca administrator pentru  arhiepiscopul Arthur Price ocupându-se inclusiv de producerea berii acestuia. Așadar, Arthur Guinness a deprins tainele fabricării berii pe moșia acestui arhiepiscop.

Aflăm, de asemenea, că berea ocupa un loc central în viața irlandezilor, fiind produsă pe scară largă în gospodării și având rădăcini adânci în tradiție. În acest context, Arthur Guinness a crescut într-un mediu în care arta fabricării  berii era nu doar obișnuită, ci și valorizată, fiind transmisă din generație în generație.

În același timp, ca fin al lui Arthur Price, a beneficiat de o educație solidă: știa să citească, să scrie – remarcându-se prin caligrafie – și avea cunoștințe de matematică. Experiența sa ca registrator pentru dArthur Price i-a oferit  ocazia de a gestiona documente și afaceri, precum și acces la biblioteca acestuia. Toate aceste experiențe au contribuit decisiv la formarea sa ulterioară ca om de afaceri.

Arthur a rămas în slujba arhiepiscopului până la moartea acestuia, în 1752. Moștenirea primită de la acesta a folosit-o pentru a porni o afacere pe cont propriu, cumpărând o mică berărie în Leixlip. În 1759, la vârsta de 34 de ani, se  mută la Dublin, o decizie care avea să-i determine cursul întregii vieți.

Arthur a ales producerea berii ca scop în viață, văzând-o ca pe o posibilă alternativă morală la consumul excesiv de gin, care provoca degradare socială și morală în rândul populației din Anglia și Irlanda:

„Pentru clasele inferioare, ginul rezolva totul. Li se dădea bebelușilor când plângeau, copiilor pentru a-i face să doarmă și era consumat de aproape orice adult până se îmbăta criță. Otrăvea sufletele oamenilor, făcându-i leneși, răi  și sălbatici. Un episcop s-a plâns că «ginul a făcut poporul englez așa cum nu a fost niciodată: crud și inuman». La fel au pățit și irlandezii.”

În anul în care Arthur Guinness ajungea la Dublin, lumea fierbea de schimbări: se deschidea British Museum la Londra, apărea prima companie de asigurări de viață din America, iar Voltaire făcea senzație cu „Candide”. În acest context  plin de efervescență, un tânăr irlandez cu experiență solidă în afaceri și în fabricarea berii era pe cale să ia o decizie care avea să-i schimbe destinul.

Arthur găsește în Dublin o berărie abandonată, dar vede în ea ceea ce alții nu văd: potențial. Canalul ce urma să fie construit în apropiere îi promitea transport facil, iar instinctul lui de antreprenor nu a greșit. În 1759, semnează  unul dintre cele mai neobișnuite contracte din istorie – închiriază locul pentru… 9000 de ani.

Anii de muncă grea dau roade: în 1779, Guinness devine furnizorul oficial al Castelului Dublin, sediul guvernului britanic din Irlanda. Iar ascensiunea lui Arthur nu se oprește aici. Căsătoria cu Olivia Whitmore, o femeie influentă și  bogată, îi consolidează poziția socială și îi aduce o familie numeroasă, cu zece copii.

Așa începe povestea unuia dintre cele mai celebre nume din lume – o poveste despre viziune, curaj și o bere care avea să devină legendară.

Arthur Guinness a transformat o mică berărie într-un adevărat imperiu – fabrica lui era în 1803 cea mai mare afacere din Irlanda – ghidat nu doar de ambiție, ci de convingerea profundă că prosperitatea lui era o misiune morală „o 
chemare către un scop dat de Dumnezeu, care depășea granițele persoanei și familiei sale, vizând binele mai mare pe care îl putea face în lume.”

Trebuie ținut cont de faptul că succesul lui venea într-o Irlandă care fusese condusă timp de secole de gaelii păgâni, până când invaziile engleze au schimbat complet structura politică și religioasă a insulei. După cucerirea începută 
în 1172 și consolidată în secolul al XVI-lea, o mică elită protestantă engleză a ajuns să domine o populație majoritar catolică, lipsită de drepturi și proprietăți. 

În acest context, doar protestanții – precum Arthur Guinness – puteau deține afaceri importante, inclusiv o berărie.

În această Irlandă frământată de conflictele religioase dintre protestanți și catolici, Arthur a fost profund influențat de predicile lui John Wesley și de mișcarea metodistă, care promova responsabilitatea socială și ajutorarea celor  săraci. Astfel, el și-a propus să nu își măsoare succesul doar în butoaiele de bere vândute, ci și în numărul de vieți schimbate.

Astfel, el a luptat împotriva legilor anti-catolice, a susținut spitale, organizații caritabile, și a devenit guvernator al Spitalului Meath, unde avea grijă ca „ajutorul destinat săracilor… să fie acordat întru totul”.

Inspirat de faimosul reformator al educației Robert Raikes, Arthur a fondat prima școală duminicală din Dublin în 1786, finanțând-o aproape singur și asumându-și riscuri sociale și politice pentru a o menține.

În paralel cu activitatea socială, Arthur s-a perfecționat permanent în meșteșugul producerii berii, bazându-se pe experiența acumulată în familie și pe observație atentă. Astfel, una dintre marile decizii care avea să schimbe soarta 
brandului Guinness pentru totdeauna a fost aceea de urma tendințele vremii, începând să producă la fabrica sa, St. James's Gate, berea porter (n.r: bere brună), după ce berea neagră londoneză devenise foarte populară și cerută printre consumatori. Astfel, el a trecut treptat de la ale (nr.: bere blondă) la porter, în 1799 dedicându-se complet acestui tip. Într‑o epocă în care berea se făcea „din ochi”, Arthur a reușit să stăpânească această artă mai bine decât mulți  dintre rivalii săi, iar porterul irlandez a ajuns în scurt timp să concureze și chiar să depășească faimosul porter londonez.

Libertatea legislativă a Irlandei din epoca Parlamentului lui Grattan și propriile sale ambiții au creat un context ideal pentru ascensiunea lui Guinness. 

Până la finalul vieții, Arthur a experimentat neobosit, punând bazele unor rețete care există și astăzi, inclusiv precursoarea Foreign Extra Stout. 

Cea mai uimitoare moștenire a lui Arthur Guinness rămâne însă tulpina de drojdie pe care a luat-o cu el la Dublin și care, foarte probabil, putea proveni din cele dezvoltate sau folosite de tatăl său, Richard, pe proprietatea  arhiepiscopului Price. Este cât se poate de fascinant gândul că acea drojdie continuă să fermenteze bere Guinness în întreaga lume, și astăzi, la peste 250 de ani distanță…

3.    În același loc, continuând tradiția strămoșilor

Deși Arthur Guinness a fost un om respectat, generos și vizionar, destinul copiilor săi a urmat direcții foarte diferite, povestea familiei Guinness confirmând încă o dată faptul că un părinte celebru nu poate controla nici caracterul,  nici succesul urmașilor săi. „Unii s‑au ridicat la așteptările lui. Alții s‑au zbătut întreaga viață… iar unii… au trăit cu mult sub nivelul moștenirii lor materiale și spirituale.”

După moartea lui Arthur, copiii săi au ilustrat toate aceste posibilități. 

Hosea, fiul cel mare, a ales o carieră bisericească în locul afacerii, trăind o viață respectată, dar marcată de pierderi și dificultăți financiare. 

Fiicele lui Arthur Guinness au depins adesea de sprijinul berăriei, iar unii dintre fiii săi, precum Edward, nu s-au putut ridica la înălțimea așteptărilor familiei din care proveneau. Nimic deosebit, am putea spune, dacă ne gândim că  Guinness reflectă până la urmă realitatea oricărei familii, fie ea înstărită sau nu: succesul nu se transmite automat, iar fiecare generație își poartă propriile lupte.

În aceste condiții, numele Guinness este dus mai departe de Arthur Guinness II, adesea numit Arthur al Doilea, care, împreună cu frații săi mai mici, Benjamin și William Lee, nu numai că au păstrat fabrica, ci au pregătit-o pentru un 
rol mult mai important pe scena lumii, în deceniile ce au urmat.

Arthur Guinness al Doilea a preluat berăria la vârsta de 35 de ani, după un lung stagiu de ucenicie. A dus mai departe extinderea începută de tatăl său, a renunțat la producția de ale și a consolidat fabricarea berii porter,  transformând Guinness într-un brand capabil să concureze cu berăriile londoneze chiar pe piața lor. Sub conducerea lui, compania s‑a deschis către piețe îndepărtate precum Barbados, Trinidad și Sierra Leone, iar West India Porter –  berea la a cărei dezvoltare a contribuit – a devenit produsul‑vedetă al firmei.

Deși Irlanda a traversat perioade economice dificile, Arthur a reușit să mențină afacerea prosperă. În paralel, a devenit o figură respectată în domeniul financiar, ajungând viceguvernator și apoi guvernator al Băncii Irlandei. 

În jurul anului 1820 s‑a retras treptat din berărie și s‑a dedicat complet finanțelor. La bătrânețe, s‑a stabilit la Beaumont House, casa în care locuise tatăl său în ultimii ani ai vieții sale, având grijă de fiicele lui necăsătorite și  evitând viața publică. 

A suferit profund când fiul său Arthur Lee, copleșit de datorii, a cerut să părăsească parteneriatul, dar i-a achitat datoriile lăsându-l să își urmeze propria cale, care s-a dovedit ulterior a fi la fel de dezamăgitoare.

În aceste condiții, cel care a preluat conducerea berăriei a fost Benjamin Lee, el fiind cel care va duce mai departe numele afacerii Guinness.

Ultimii ani ai vieții lui Arthur al Doilea au fost marcați Marea Foamete Irlandeză care l‑a tulburat adânc. În scrisorile către Benjamin, descria „groaznica situație din Irlanda” și întreba cum ar putea fabrica să ajute populația, 
amintind că „portmoneul meu se deschide la cerere” pentru cei aflați în suferință .

Benjamin Lee, aflat în fruntea berăriei Guinness, a înțeles cu greu la început amploarea Foametei, dar în timp a reacționat, iar familia și compania au contribuit generos la ajutorarea populației. Surprinzător, cel care a dat tonul a 
fost fratele său, Arthur Lee, care, trăind aproape de zonele rurale afectate, a depus eforturi uriașe pentru a‑i proteja pe lucrătorii și țăranii din jur.

Arthur Guinness al Doilea a fost numit de Freeman's Journal „cel mai distins cetățean al nostru” datorită serviciilor aduse poporului său.

După moartea lui, în 1855, conducerea Guinness a fost preluată de Benjamin Lee, un lider energic, vizionar și profund respectat, descris ca fiind „meticulos în toate și… un om cu un mare spirit civic”. Venirea lui la conducerea Guinness avea să deschidă drumul unei transformări spectaculoase în istoria celebrei berării.

Benjamin a schimbat radical direcția companiei: a extins afacerea la nivel internațional, a modernizat masiv fabrica și a transformat Guinness într-un simbol al mândriei irlandeze. Decizia sa de a adopta harpa irlandeză drept emblemă a brandului a consolidat legătura cu identitatea națională, într-o perioadă în care Irlanda își regăsea vocea după foamete și migrație masivă.

Sub conducerea lui, Guinness a cunoscut o creștere explozivă, iar Benjamin a devenit cel mai bogat om din Irlanda, fiind apreciat atât pentru talentul său de afacerist, cât și pentru generozitatea și implicarea civică. Popularitatea lui 
era atât de mare încât a fost ales în Parlament și a primit titlul de cavaler. Prin decizia de a finanța și supraveghea restaurarea Catedralei Sfântul Patrick, un monument istoric aflat în ruină, dar încărcat de semnificație spirituală 
și culturală pentru irlandezi, și-a câștigat un loc permanent în sufletul conaționalilor săi.

Moartea lui Benjamin Lee Guinness în 1868 a confirmat transformarea uriașă pe care o adusese companiei: triplase suprafața fabricii, extinsese piețele interne și externe și devenise cel mai bogat om din Irlanda, lăsând în urma lui o 
avere impresionantă. 

Geniul lui managerial s-a văzut și după moarte: prin testament, a împiedicat divizarea berăriei, obligându-și fiii ca, dacă unul părăsește afacerea, să-și vândă partea doar fratelui său. Această prevedere inteligentă a păstrat unitatea 
imperiului Guinness exact așa cum își dorise.

Timpul a dovedit că a gândit foarte bine viitorul imperiului Guinness, întrucât, în 1876, fiul său, Arthur Edward, care își construise o carieră politică, s‑a retras din afacere, vânzându‑și partea fratelui său, Edward Cecil, conform 
prevederii tatălui său. 

Sub conducerea lui Edward Cecil, compania a înregistrat o nouă perioadă de prosperitate: producția s‑a dublat în doar opt ani, iar până în 1886 a depășit 1,2 milioane de butoaie, transformând Guinness în cea mai mare și mai de succes berărie a vremii.

Edward Cecil Guinness a condus compania diferit de tatăl său: nu prin implicare directă zilnică, ci prin delegarea responsabilităților către oameni competenți. Deși părea superficial și atras de viața aristocratică, era inteligent și  ambițios, adaptat epocii sale, reușind să ducă afacerea mai departe într-o perioadă de mari schimbări, folosind un stil de management modern, bazat pe încredere și expertiză.

În timpul conducerii lui, Guinness a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă prin investiții masive în infrastructură, inovații tehnice și dezvoltarea transportului, crescând puternic producția și exporturile. A modernizat berăria și a  introdus soluții ingenioase, iar decizia sa majoră a fost listarea companiei la bursă, un succes uriaș care a consolidat poziția Guinness, crescându-i valoarea și prestigiul. Urmând tradiția caritabilă a familiei, în 1889 a fondat  Guinness Trust, investind sume uriașe pentru locuințe destinate muncitorilor săraci din Dublin și Londra - un act de filantropie considerat „cel mai minunat act privat de mărinimie” al vremii și baza viitorului Trust Iveagh, care  continuă să ajute comunitățile vulnerabile până astăzi.

4.    Binele pe care-l poate face averea

La sfârșitul anilor 1800, Dublinul era sufocat de sărăcie, supraaglomerare și boli. Mii de oameni trăiau în condiții inumane, mai ales femeile și copiii, iar lipsa igienei și obiceiurile nesănătoase amplificau tragedia. Într-un oraș  abandonat de mulți și ignorat de autorități, suferința devenise normalitate.

În acest context, apariția unor medici dedicați și cultura Guinness a responsabilității sociale vor face diferența. Inspirat de reformatorul Charles Cameron, doctorul John Lumsden aduce la Guinness o viziune nouă. Astfel, compania nu  mai este doar un producător de bere, ci devine un actor activ în combaterea sărăciei și a bolilor.

Inspirat de analizele profunde ale lui Cameron, tânărul doctor Lumsden înțelege că sărăcia și bolile din Dublin nu pot fi combătute fără schimbarea condițiilor de viață, în special a locuințelor. Ajuns medic-șef la Guinness, el își  creează o strategie pe care o pune rapid în practică: intră în casele muncitorilor și descoperă o realitate șocantă – mizerie, supraaglomerare și condiții insalubre care alimentează bolile și suferința. În loc să condamne oamenii, îi 
privește cu empatie și propune soluții concrete: locuințe mai bune, educație și implicarea directă a companiei.

Conducerea Guinness nu ignoră această realitate și se implică activ. Acceptând viziunea lui Lumsden, compania face un pas rar pentru acea epocă: își asumă responsabilitatea pentru viața angajaților dincolo de locul de muncă. Astfel 
începe o transformare care nu doar îmbunătățește condițiile de trai, ci redefinește rolul unei companii în societate - succesul adevărat înseamnă în primul rând să ai impact asupra oamenilor.

Însă viziunea medicului mergea mai departe: el își dorea transformarea companiei într-un model de grijă pentru oameni, prin educație, sănătate, condiții mai bune de trai și chiar construirea unui cartier modern pentru angajați, inspirat  din exemplele afaceriștilor englezi Cadbury și Lever, care au construit comunități moderne pentru angajații lor precum Bournville și Port Sunlight. 

Scopul său era ca Guinness să urmeze aceste modele și să contribuie la schimbarea profundă a Dublinului.

Deși Guinness nu a adoptat ideea unui cartier-model, precum exemplele care l-au inspirat pe Lumsden din Anglia, l-a susținut în transformarea berăriei într-un exemplu de grijă pentru angajați. Prin inițiative inovatoare în sănătate,  educație și condiții de trai, Lumsden a îmbunătățit semnificativ viața muncitorilor și a creat programe cu impact durabil, precum cursurile de prim ajutor, care au stat la baza dezvoltării Ambulanței St. John în Irlanda și au avut un 
rol important în momentele de criză ale țării.

5.    Slujitorii lui Dumnezeu din familia Guinness

Autorul consideră că familia Guinness nu trebuie împărțită rigid între „slujitori ai lui Dumnezeu” și oameni de afaceri, deoarece, potrivit viziunii creștine reformate, orice muncă – fie ea în afaceri, industrie sau religie – poate fi o 
formă de slujire a lui Dumnezeu. Tocmai această convingere a stat la baza spiritului Guinness, transformând munca și succesul lor într-o expresie a credinței și a responsabilității față de lume.

Însă această concepție nu a fost îmbrățișată de toți membrii familiei Guinness, după cum o arată povestea lui  Grattan Guinness – mezinul lui Arthur Guinness Întâiul. Acesta, spre deosebire de frații săi, a fost un spirit rebel, temerar 
și aventuros, atras mai degrabă de viața militară decât de afaceri. A servit ca ofițer în armata britanică, inclusiv în India, unde a trăit experiențe dificile și s-a confruntat cu comportamentele degradante ale mediului militar, ceea 
ce l-a determinat să-și reevalueze viața. 

După o perioadă de eșecuri financiare și personale, dar și de transformare spirituală profundă, s-a dedicat credinței creștine. A fost căsătorit cu Jane D’Esterre, alături de care a avut copii, printre care și pe Henry Grattan Guinness, 
care avea să devină un important predicator creștin, comparat adesea cu marele evanghelist al secolului al XVIII-lea, George Whitefield. A predicat în mai multe țări, iar impactul său a fost atât de mare încât a contribuit la mișcări 
religioase majore și la creșterea numărului de credincioși, devenind una dintre cele mai cunoscute voci creștine ale epocii sale.

Predicile lui l-au influențat inclusiv pe Thomas Barnardo, care, inspirat de credință și de realitățile dure din societate, a dezvoltat proiecte importante pentru copiii săraci și abandonați. Un alt misionar care a influențat profund  familia Guinness și care a intrat la un moment dat în familia Guinness a fost J. Hudson Taylor, un prieten apropiat de-ai lui Henry Guinness. Taylor a fondat în 1865 China Inland Mission și, de-a lungul celor 51 de ani de activitate, 
Taylor a avut un impact major în China, înființând centre misionare și contribuind la dezvoltarea unei biserici creștine puternice în această țară. 

Henry și Fanny Guinness au fondat în East End, Londra, o școală revoluționară pentru formarea misionarilor, care a devenit ulterior Harley College, un centru major al creștinismului activ și social. Henry a devenit un predicator 
influent, dar și un autor de succes, cunoscut pentru scrierile sale profetice care au anticipat evenimente importante precum eliberarea Ierusalimului în 1917 și renașterea Israelului în 1948. Familia sa a continuat tradiția misionară și 
filantropică, copiii și nepoții lui devenind lideri religioși, medici și misionari în întreaga lume. 

6.    Familia Guinness în secolul XX

Secolul XX a însemnat pentru cei născuți în secolul precedent o serie de schimbări uimitoare și un salt uriaș de la o epocă fără electricitate la una a explorării spațiului. 

Dacă înainte de Primul Război Mondial Guinness se impusese ca cea mai mare berărie din lume, datorită calității produselor sale și unei strategii unice de distribuție, care îi permitea să fie prezentă atât în puburile altor berării, cât și în cele independente – având astfel acces la întreaga piață fără a deține sau administra propriile localuri –, după izbucnirea războiului, expansiunea sa a fost curmată brutal, compania fiind direct afectată de pierderile umane,  declinul economic și restricțiile severe generate de acest conflict mondial.

În fața acestor crize, Guinness a răspuns cu solidaritate – sprijinindu-și angajații plecați pe front – și cu reziliență.

Anii de după război au adus noi provocări: tensiunile politice din Irlanda, declinul vânzărilor și pierderea pieței americane din cauza Prohibiției. Totuși, compania a continuat să evolueze sub conducerea lui Edward Cecil și ulterior, 
după moartea acestuia, a lui Rupert Guinness, care a preluat afacerea la vârsta de 53 de ani. 

În perioada conducerii lui Rupert Guinness, compania Guinness a trecut printr-o etapă de transformare profundă, marcată de provocări economice și politice, dar și de inovații majore. Deși inițial subestimat, Rupert s-a dovedit un lider 
echilibrat, care a știut să se înconjoare de oameni competenți și să le ofere libertatea de a dezvolta compania.

După pierderea pieței americane și dificultățile de după război, Guinness a continuat să evolueze prin strategiile lui Ben Newbold, care a introdus publicitatea modernă, și mai ales sub conducerea lui Sir Hugh Beaver, care a modernizat compania, a reorganizat-o și a orientat-o spre expansiune globală. În această perioadă, publicitatea creativă a devenit esențială, transformând produsul într-un simbol cultural, prin campanii originale precum sticlele miniaturale,  mesajele din sticle aruncate în oceane sau publicarea cărții Guinness Book of Records, care a devenit un fenomen mondial. Tot în timpul lui s-a îmbunătățit considerabil tehnologia de servire a berii, ce a dus ulterior la invenții precum „widget”-ul, și s-a lansat berea lager Harp, compania renunțând la tradiția exclusivă a stout-ului.

În ansamblu, sub Rupert Guinness, compania a evoluat dintr-un producător tradițional într-un brand global modern, bazat pe inovație, marketing creativ și adaptare strategică.

Rupert Guinness a cedat conducerea companiei Guinness în 1962, la vârsta de 88 de ani fiului său Arthur Francis Benjamin Guinness, de 25 de ani, foarte tânăr și lipsit de experiență, care a preluat responsabilitatea mai mult din  obligația de a duce mai departe o tradiție veche de 200 de ani, decât din dorința de a continua această tradiție.

Sub conducerea lui Benjamin, compania s-a extins rapid la nivel global și s-a diversificat în numeroase domenii, inclusiv băuturi spirtoase, publicații și alte industrii. Această transformare a schimbat profund identitatea Guinness,  orientând-o spre un conglomerat internațional și ducând, în timp, la pierderea independenței sale. 

Finalul independenței Guinness a fost marcat de retragerea familiei din conducere în 1986, când Arthur Francis Benjamin Guinness a renunțat la președinția consiliului de administrație și a devenit președinte onorific. Compania depășise dimensiunea familiei, crescând spectaculos: activele nete au trecut de la 250 milioane lire sterline în 1983 la peste 1 miliard în 1987.

După retragerea familiei, Guinness a continuat să se extindă și să se diversifice, cu succes publicitar continuu, dar și cu scandaluri și provocări. În 1997, compania a fuzionat cu Grand Metropolitan, creând Diageo, cea mai mare  companie de băuturi alcoolice din lume, care continuă să promoveze și să extindă brandul Guinness la nivel global.